Alege limba romana english

În luna august a avut loc premiera spectacolului Hainele cele noi ale împăratului o adaptare a basmului cu același nume, scris de H. C. Andersen și adaptat într-o nouă viziune de Radu Crăciun – scenarist și Ioana Petre – regizoare. Despre ce înseamnă acest text în zilele noastre am stat de vorbă cu cei doi creatori.


Vă mulțumim că ați ales să ne împărtășiți câteva gânduri din culisele spectacolului „Hainele cele noi ale împăratului”. Ioana, aș vrea să începem cu tine și mai exact printr-o vedere generală, știm că lucrezi și în spațiul teatral german, fiind regizoare și asistent de regie la Opera din Weimar. Aș vrea să te rog, să ne spui câteva lucruri despre cum e să faci teatru acolo și cum e la noi.

Ioana Petre: În Germania se pune foarte mult accent pe repertoriu scris după lucrări noi. Am regizat în 2020 o operă pentru copii după o carte de copii nou apărută. Este foarte important pentru ei să încurajeze o plajă cât mai variată de produse culturale și chiar dacă au piese de Goethe și Shakespeare mereu în repertoriu, au sigur și două trei premiere pe texte contemporane sau chiar comisionate. Sper să se ajungă ușor, ușor și la noi la o încredere mai mare în generația de artiști tineri care sunt interesați de teme și subiecte noi. Afișul spectacolului, ca să revin la „spațiul nostru”, este semnat de Ileana Surducan – de exemplu, care împreună cu sora ei, ambele ilustratoare, au creat povești minunate mixând folclorul românesc cu elemente moderne. Mi-ar plăcea să realizez un spectacol după „Viața lui Nor” scrisă de ele.


Te afli acum la Teatrul Ion Creangă la cea de-a treia montare, după ce ai semnat regia spectacolelor „De-a Micul prinț” (2015) și „Bună dimineața” (2016). Despre ce este vorba în „Hainele cele noi ale împăratului”?

IP: Am pregătit o poveste care nu-mi dă pace de câțiva ani. Probabil pentru că are de-a face cu ce se întâmplă în jur, cu rezultatele alegerilor din ultimii ani, cu încercarea mea de a înțelege cum gândesc oamenii când își aleg liderii, fie că e vorba de persoane pe care le admiră – șefi, politicieni sau pur și simplu raportul de putere dintr-un cămin.


Cum v-a venit ideea spectacolului? Și care a fost parcursul întregii creații?

IP: Am început cu gândul la un spectacol pentru adulți împreună cu Radu Crăciun – vechi coleg și prieten din facultate. Ne-am dorit un mix între Hainele cele noi ale împăratului și Ubu Rege (piesă de teatru scrisă de Alfred Jarry). Ne-am dat seama destul de rapid că este o temă extrem de dificilă, care necesită un tip de cercetare aprofundată atât pe plan social și politic, cât și sociologic și psihologic. Sigur, într-o bună zi ar fi frumos să existe și acel spectacol, dar până atunci am vrut să aducem tema în discuție pentru cei mici, un public cu un simț critic foarte acut, care credem că va deveni o generație extrem de prezentă și pregătită să înfrunte împărații pe care noi îi lăsăm moștenire.


Aș vrea să vă întreb, din perspectiva amândurora, ce ne mai spune această poveste? Cât de important devine acest text pentru momentul de azi, de aici și acum?

IP: Copiii au un puternic simț moral, în timp ce adulții sunt mânați de interese practice și de comportamente moștenite. De-asta cred că tinerii spectatori nu au nevoie de morală, pentru că au o puternică busolă care nu a fost încă parazitată. Povestea chestionează motivația pentru care rămânem blocați într-o lume în care suntem conduși de indivizi fără morală și fără valori. Suntem obișnuiți să tolerăm goliciunea unor lideri fără să le chestionăm valorile umane și morale. Tolerăm aproape orice pentru că nu credem că există alternative, nu ne credem destul de importanți cât să schimbăm ceva. Compensăm căutând la rândul nostru imaginea unei iluzorii perfecțiuni, menită să ascundă lipsurile noastre. Spectacolul propune ca goliciunea împăratului să fie confruntată și pune la dispoziția copiilor un final deschis, aceștia putând decide astfel soarta împăratului. Pentru că vorbim despre o generație care are deja modele de copii activiști dispuși să schimbe împărații.

Radu Crăciun: Este o întrebare foarte bună. În special precizarea acestui moment „de azi, aici și acum”. Spun asta pentru că în societatea contemporană, societatea spectacolului – așa cum o numește Guy Debord, în lucrarea cu același nume, mai actuală azi decât oricând, acesta vorbește de un timp spectacular, adică acea perioadă de timp care este transformată într-un bun de consum.

Acum, ca să-ți răspund și la întrebare, poziționarea mea este una mai degrabă pesimistă. Cred că în prezentul spectacular pe care îl trăim, un prezent în care imaginea socială a consumului, ca să îl parafrazez pe Debord, care este prezentat în nesfârșitul câmp al reclamelor pe care trebuie să-l străbați orice aplicație ai deschide, la distanță, sau, ca să spun așa, optimist (prin vacanțe, timp de calitate, un eu care vine din viitor să ne felicite pentru deciziile de azi etc.), în care, mai mult, festivitățile, galele, paradele nu provoacă altceva decât deziluzii compensate mereu de promisiunea unei noi decepții, cred că acest spectacol nu poate să facă altceva decât să prezinte viața reală ca o realitate în esență mai spectaculară.

Practic, ce am reușit sper, să facem cu acest spectacol a fost să prezentăm într-un mod spectacular o realitate spectacular aflată, din ce în ce mai des, la doar un scroll distanță. Scuze că vorbesc atât de mult, prima mea opțiune, înainte de Teatru, a fost Facultatea de Filosofie.


Apropo de semnificațiile lumii în care trăim, există o morală a spectacolului?

IP: Am întâlnit de prea multe ori sintagma cei mici ne învață pe noi. Consider important să își creeze singuri un sistem de valori, este important să li se ofere adevărul și ei vor știi ce e drept, ce e bun, ce le face bine. Un copil are busola la el, știe ce e bine și ce e rău, nu e nevoie de o poveste cu „morală” ca el să înțeleagă și să judece, iar această poveste este dintre puținele care îl pun pe el în centrul universului, îi dau vocea moralizatoare, el spune: „împăratul e gol”, demascând întreaga șaradă. Am vrut să păstrăm acest lucru și în spectacol.

RC: Asta e o întrebare foarte grea. Adică, sigur că există ceea ce s-ar numi popular tâlc, o fază, ca să zic așa. Este o întrebare grea și pentru că încerc să răspund la ea fără să dau prea multe spoilers. Cred că morala constă în veșnica distincție dintre aparență și esență. Între ceea ce pare a fi și ceea ce este (de fapt). Tocmai de asta am și ținut să-l prezentăm pe Împărat ca pe un „băiat de catifea”, sau cum foarte plastic s-a exprimat Ioana „din vată de zahăr”. Este ceva foarte seducător în ceea ce numim „rău”. Am încercat să nu scoatem ochii nimănui indicând prea fățiș spre „inculpat”, și cred că un punct forte al spectacolului stă tocmai în dinamica interacțiunilor dintre Împărat și supușii lui credincioși.


Aș vrea să vorbim puțin și despre întreg. Cum au fost gândite muzica, scenografia și, în special, costumele – căci vorbim despre cele mai noi haine ale unui împărat; adică raportul dintre toate aceste și care ne dau în final, iluzia unui basm, a unei feerii.

IP: În general lucrez mult cu recuzită și decor care se transformă. De data asta am simțit nevoia să lucrez cu corporalitatea actorilor. Am insistat foarte mult să ne luăm ca reper cum se mai poartă încă eticheta la curțile regale, apoi cum se transformă acea corporalitate când împăratul nu e prezent. Am ales alături de Andrei Răduț – care semnează conceptul scenografic al spectacolului, elemente de costum între ludic și armură. Apoi ne-am gândit mult la goliciunea împăratului. Au fost mai multe variante, dar sperăm că cea finală să fie pe gustul părinților și să nu jignească nici măcar un spectator foarte pudic, păstrând iluzia că împăratul este totuși... gol.

Muzica scrisă de Radu Mihalache este de asemeni un element cheie al spectacolului. Cred că Radu este un magician al sunetelor care a reușit un echilibru perfect între ritmuri clasice și beaturi moderne. Am văzut de curând două filme de animație în care coloana sonoră crea dependență. Am curaj să spun că nu suntem mai prejos, cred că Radu face parte din generația de compozitori care știe să scrie muzică de teatru de foarte bună calitate și mă bucur că l-am avut cu noi în echipă.


Cum vedeți din perspectiva voastră teatrul pentru copii și ce înseamnă el?

IP: Pentru mine nu există teatru pentru copii, ci teatru foarte bun, teatru cu povești care trebuie spuse, teatru care să fie polemic și provocator chiar și atunci când este gândit pentru spectatori foarte mici. Poveștile sunt toate extrem de complexe, iar copiii sunt atrași de zonele conflictuale într-o poveste. Le place să fie chestionați și să găsească soluții și spre deosebire de publicul adult, copiii sunt extrem de verbali și intervin atunci când li se cere părerea. Asta mă atrage foarte tare la teatrul pentru copii, întâlnirea cu cei mici, cu emoțiile și reacțiile lor și cred că sunt un public extrem de pretențios.

RC: Sunt de acord aici din nou cu Ioana că, mai ales în perioada asta, în care genurile transgresează foarte mult, că o distincție mai bună ar fi între teatru bun și teatru prost. Sigur, există anumite specificații ce țin de know-how atunci când scrii o carte pentru copii sau o piesă de teatru adresată copiilor față de o carte sau o piesă dedicată publicului „matur”, dar în esență, în ambele cazuri, reacția publicului este în primul rând una emoțională. Provocarea constă în a reda cât mai simplu complexitatea unei situații dramatice. În ambele cazuri.


Am trecut cu toții în această perioadă prin încercări cu care nu ne-am confruntat până acum, aș vrea să ne spuneți cum credeți că s-a modificat teatrul sau dacă s-a modificat în vreun fel. Dar cel pentru copii?

IP: Am văzut spectacole de teatru minunate on-line, făcute special ca interacțiunea cu copiii să fie una cât mai valoroasă, în care ei să participe și să reacționeze la diverși stimuli. Am descoperit chiar și podcasturi noi dedicate copiilor și cred că acestea sunt semne foarte bune. Mi-aș dori să se păstreze astfel de inițiative și după pandemie pentru că așa cum bine știm, avem o comunitate extrem de mare de români care trăiesc în diaspora și care se bucură să vadă orice produs românesc. Mi se pare esențial să luăm ce-a fost mai bun din această experiență și să adunăm roadele, iar spectacole pentru copiii din diaspora într-un format on-line ar fi un prim pas.

RC: Spectacolele pe care le menționează și Ioana le-am văzut împreună cu ea, pe Zoom, și sunt perfect de acord cu punctul ei de vedere. De asemenea, ideea unui format on-line prin intermediul căruia spectacolele TIC să poată fi vizionate și de către copiii din diaspora românească mi se pare minunată.


Și acum, pentru încheiere, trei recomandări pentru publicul nostru însoțite de un gând (motivație).

IP: Recomandările mele sunt cărțile și ilustrațiile surorilor Surducan (Ileana si Maria), orice carte de Adina Rosetti, Cristina Andone, Iulia Iordan, Victoria Patrascu si Alex Moldovan. Gândul ar fi să ai curajul să spui lucrurilor pe nume în momentul în care știi că sunt adevărate.

RC: Cred că o să merg pe mâna clasicilor și recomandarea mea ar fi „Cartea cu Apolodor” de Gellu Naum. Și tot o reluare a clasicilor ar fi cărțile din seria Fram editate la Curtea Veche: „Fram în Lumea Culorilor și a Formelor”, „Fram în Lumea Fructelor și a Legumelor” și desigur, un alt clasic, „Fram Ursul Polar” de Cezar Petrescu. Nu recomand, deși mi-au plăcut foarte mult „Fetița cu chibrituri” de Andersen, „Poveste de Crăciun” de Dickens și „Cuore – Inimă de copil” de Edmondo de Amicis. În principal am o slăbiciune pentru poveștile din perioada Revoluției Industriale. Apropo, greva „fetițelor cu chibrituri” din 1888 a pus bazele sindicalismului pentru muncitorii necalificați.

 

© Copyright 2014 Teatrul Ion Creanga